Cu toții știm, simțim și trăim intens tot ceea ce noi numim generic ”emoții”, dar rareori ne întrebăm ce sunt ele și cum funcționează.
Când ne gândim la noi și la alți oameni, în general, ne gândim la acea parte a minții noastre care este conștientă. E acea parte pe care o putem accesa prin limbajul interior, prin gândurile noastre. Există însă și o a doua parte, care este mai puțin accesibilă, dar care are un rol central pentru fiecare dintre noi. Unii le-au numit sisteme, alții euri, însă cel mai ușor mod de a înțelege cum este mintea noastră divizată este prin metafora Elefantului și Călărețului, propusă de Jonathan Haidt în cartea lui, Ipoteza fericirii.
Parabola „Elefantul și Călărețul”
În cartea Ipoteza fericirii, Jonathan Haidt prezintă, încă de la început, un adevăr cunoscut şi acceptat în lumea ştiinţifică, acela că mecanismele creierului nostru se bazează, pe de o parte, pe latura instinctuală, emoţională, care simte durere, plăcere, compasiune etc., care este „elefantul” şi, pe de altă parte, latura raţională, reflexivă, care analizează, deliberează, priveşte spre viitor, care este „călăreţul”.
Elefantul şi Călăreţul reprezintă o imagine emblematică pentru felul în care funcţionează mintea noastră, o metaforă imaginată de psihologul american Jonathan Haidt şi care a devenit deja consacrată pentru a descrie cele două moduri ale gândirii noastre, uneori contradictorii, de a înţelege, a judeca și de a acţiona.
Cronologic, Elefantul a existat înainte de apariția Călărețului. Călărețul este eul conștient. E acea parte a minții noastre care este rațională, rezonabilă, care face diferența dintre bine și rău și alege (aproape) întotdeauna binele. Este aceeași minte pe care o folosim pentru a rezolva probleme de matematică. Este cea care ne dă senzația că suntem liberi să alegem, că avem liber arbitru.
În creier, locul Călărețului este în cortexul prefrontal. Călărețul, numit și mintea noastră conștientă, desemnează zona neocortexului și e cea mai nouă regiune a creierului nostru, având undeva între 250 de mii și 50 de mii de ani. Călărețul se ocupă de funcțiile noastre verbale, știe toate lucrurile care ne ajută zi de zi acasă și la birou. Elefantul este acea parte a minții care include toate procesele automate, care pot să aibă loc în același timp și fără efort. Este cel care generează rapid și inconștient toate impresiile și senzațiile care stau la baza opiniilor și emoțiilor pe care noi (eul conștient) le recunoaștem, numim și (uneori) le verbalizăm. E mai greu de localizat în creier, pentru că acoperă o gamă mult mai largă de mecanisme. El sesizează că un obiect este mai îndepărtat decât altul. Orientează brusc atenția în direcția unui zgomot. Conduce mașina când drumul este cunoscut sau pustiu.
Elefantul, numit și mintea noastră inconștiență, e compus la rândul său din două componente. Una este creierul reptilian, care s-a dezvoltat în urmă cu 500 de milioane de ani. E prima și cea mai veche structură cerebrală a noastră și cea care asigură funcțiile de bază, cum ar fi pulsul, echilibrul ori reglarea temperaturii. Cealaltă este sistemul limbic, cel care ne permite conexiuni de atașament, operațiuni sociale și emoționale. În contextul distanțării sociale, această parte este cea mai afectată. Funcțiile de bază ale organismului și instinctele sunt toate parte din Elefant și le împărtășim cu celelalte mamifere.
Călărețul a apărut mult mai târziu. El i-a permis Elefantului să răspundă mai flexibil la provocările din mediu și l-a învățat șiretlicuri noi: să folosească focul, să-și facă unelte și, mai ales, să-și inhibe uneori pornirile agresive și egoiste pentru a putea colabora în grupuri tot mai mari. Însă, nu întotdeauna Călărețul este în control. De cele mai multe ori e bine că e așa. Oare ce ar însemna să nu putem merge pe stradă decât dacă depunem efort conștient, dacă suntem atenți la fiecare pas, să calculăm fiecare înclinație și fiecare mișcare și trebuie să decidem pe baza unei analize pro și contra. Sau cum ar fi dacă ar trebui să analizăm și să calculăm traiectoria unei mașini care se apropie cu viteză de dumneavoastră. Asta s-ar întâmpla dacă ar fi după Călăreț.
Din fericire, mersul nu are nevoie de Călăreț decât atunci când apare ceva neprevăzut. Iar reacția instinctuală de a te trage din fața unui obiect care se îndreaptă cu viteză spre tine are loc cu mult înainte să știe Călărețul ce se întâmplă.
Procese instinctuale și procese conștiente
Aşadar, “elefantul şi călăreţul” fac parte, inevitabil, din mintea noastră şi sunt, într-un fel, într-o competiţie continuă, existând multe situații în care o parte nu poate face ceea ce îşi doreşte cealaltă. “Elefantul” reprezintă toate procesele automate, instinctuale, iar “călăreţul”, pe cele controlate şi conştiente. Elefantul este responsabil, în mare măsură, pentru dragoste, compasiune, simpatie, loialitate, pentru instinctul aprig de a-i apăra pe cei dragi, pentru orgoliul, în sensul bun al cuvântului, de a te apăra, când realitatea este neconvenabilă și nedreaptă. Apoi, fără “elefant”, fără energia acestuia, nu ar fi posibilă înaintarea către un scop, în contrapondere cu tentaţia “călăreţului” de a supraanaliza totul, de a pune în cumpănă soluţii, decizii, de a planifica viitorul etc. De aceea, “elefantul şi călăreţul”, adică subconştientul şi conştientul trebuie să formeze echipă. Un “elefant” reticent şi un “călăreţ” prea analitic nu schimbă nimic în bine.
Tainele și vitezele minții umane
Daniel Kahneman, psiholog, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2002, într-o carte celebră, intitulată Gândire lentă, gândire rapidă, explică şi el tainele şi „vitezele” minţii umane, identificând un „sistem” rapid (instinctiv, emoţional, intuitiv) şi unul lent, raţional, deliberativ.
La fel ca în reprezentarea „elefantul şi călăreţul”, şi în teoria lui Kahneman se subliniază forţa „elefantului” (a sistemului emoţional), care poate fi, adesea, sursa biasurilor cognitive, a aversiunii faţă de eşec, a greşelilor în proiectarea viitorului. Pe de altă parte, susţine Kahneman, excesul de raţiune (al „călăreţului”) generează tendința oamenilor de a înlocui situaţiile dificile cu unele accesibile sau de a supraestima beneficiile și de a subestima pierderile, tentația de încredere excesivă în ceea ce mintea crede că ştie, de a amâna luarea deciziilor, de a se ancora în informaţîi nerelevante, de a deveni victime ale prejudecăţilor, de a crede că un eveniment viitor vă fi similar cu un eveniment trecut etc. Cele două părţi ale minţii noastre – instinctul şi raţiunea (elefantul şi călăreţul) – sunt, aşadar, în multe împrejurări, într-o competiţie şi reflectă, de fapt, structura creierului uman – părțile mai vechi, cum ar fi creierul reptilian (trunchiul cerebral), apoi, sistemul limbic, care controlează instinctele primare, precum foamea, sexualitatea etc., în timp ce zonele mai noi, cum ar fi neocortexul, sunt responsabile de rațiune. Cu aceste noi zone le putem controla pe cele mai vechi, dar nu întotdeauna.
Cheia echilibrului
Cheia echilibrului ar fi ca elefantul şi călăreţul să lucreze împreună, deoarece fiecare are puncte-forte care compensează slăbiciunile celuilalt. Călărețul asigură planificarea și viziunea pe termen lung, iar elefantul acționează. Rolul călărețului este de a da o direcție care să-l motiveze pe elefant să acționeze. Un rol important, în acest sens, îl are motivaţia interioară, un mecanism esenţial şi complex, care face diferenţa între un comportament inerţial şi unul în care potenţialul fiecăruia este valorificat la maximum, într-un mod creativ şi îndrăzneţ. Motivaţia interioară este cea care poate să exploateze energia “elefantului” într-un mod benefic, anulând anxietăţile, conferind putere în depăşirea dificultăţilor şi temperând nevoia de recompensă imediată.
Iulia Burada
Sursă foto: 123rf.com
