Amigdala este o structură pereche aflată la baza creierului. E ca un detector rapid care integrează informațiile primite pe calea analizatorilor (văz, miros, auz, gust, palpare) și care decide dacă ceva poate pune viața în pericol sau nu. Legătura ei cu talamusul este inconștientă și extrem de rapidă. Dacă este semnalizat un pericol, se activează prompt sistemul adrenergic și se iau acțiuni de tip fight or flight („luptă sau fugi”).
Informațiile amestecate în talamus mai pot ajunge la cortexul prefrontal, într-o cale ceva mai lentă, conștientă. Tocmai de aceea, în anumite situații, luăm decizii fără să știm, în sistem automat, pentru că inițial a intrat în schemă amigdala, apoi neocortexul.
Creierul și supraviețuirea
Creierul este interesat în primul rând de supraviețuire, restul e… bonus. Mecanismele sale sunt gândite (pun intended) în acest scop. Amigdala comunică și cu hipocampul, o structură extrem de interesantă – aici se compară informațiile noi cu unele vechi. Dacă un sunet a fost asociat cu un pericol, amigdala dă semnal fight or flight. Dacă sunetul e tipic, dar nu are niciun pericol asociat în prezent, vom simți frică și vom reacționa automat adrenergic. Așa se explică multe angoase pe care le avem, pe baza unor imagini, sunete recepționate ca periculoase, suprapuse peste experiențe vechi depuse în hipocamp.
Când amigdala a fost scoasă, s-a observat că maimuțele de studiu nu mai simțeau frica. De aici s-a analizat mai departe rolul amigdalei în acest lanț aparent simplu de pericol – frică – răspuns inconștient. Repet, răspunsul poate apărea și în lipsa unui pericol prezent real, iar aici e tărâmul psihiatrilor/psihologilor, care știu bine de aceste asocieri.
Conștient vs. inconștient
În mod normal, cealaltă cale, conștientă, cu cortexul prefrontal poate monitoriza pericolul și poate suprascrie celălalt circuit, mai rapid și inconștient, deoarece nu toate pericolele sunt reale (un zgomot de împușcătură poate fi de la un joc video, iar cortexul prefrontal sesizează asta). Când cortexul este afectat, spre exemplu, la persoanele cu sindrom de stres posttraumatic, controlul este perturbat și senzațiile dictate de amigdală devin vii, ca și cum situația ar fi aceeași cu cea acută, traumatică).
Notă: A nu se confunda amigdala cu „amigdalele” din gât, practic, denumiri populare ale unor ganglioni cu rol imun, ce alcătuiesc așa-numitul inel Waldeyer.
Dr. Vasi Rădulescu este medic specialist internist, expert în nutriție, autor de cărți care promovează sănătatea
Sursă foto: drvasiradulescu.ro
Află mai multe despre creier de aici: 22 de lucruri fascinante despre creier
